Weekendul trecut nu a fost doar o pauză de la cotidian, ci o întâlnire cu ceva mai profund, mai rar și mai valoros: cu sinele masculin autentic. Ne-am strâns acolo, într-un spațiu sigur, fără judecată, fără presiune, și am descoperit cât de puternică este simpla prezență a unor bărbați care aleg să se deschidă unii în fața celorlalți.
Ce am simțit? O recunoaștere. O tăcere plină de înțelesuri. O emoție care a răsărit din cuvintele nerostite și din privirile sincere. Am învățat că nu suntem singuri. Că durerea, fricile și întrebările noastre nu sunt semne de slăbiciune, ci de umanitate. Am învățat că vulnerabilitatea este, de fapt, o formă de curaj.
Fiecare dintre noi a plecat de acolo cu o lecție. Sau mai multe.
Eu, de exemplu, am realizat cât de mult ne modelăm viețile în funcție de rolurile pe care le jucăm: fiu, partener, tată, profesionist, „bărbat adevărat”. Și că, de multe ori, aceste roluri ajung să fie mai importante decât ceea ce suntem cu adevărat. Ne pierdem în ele. Ne definim prin ele. Și uităm să ne întrebăm: „Cine sunt eu fără acest rol?”
Am conștientizat și prezența tăcută a fricii. Frica nu vine mereu țipând. De cele mai multe ori e mascată, bine ascunsă în spatele sarcasmului, al muncii în exces, al tăcerii, al glumelor sau chiar al agresivității. Dar e acolo. Și, paradoxal, ne leagă mai mult decât ne dăm seama.
O altă descoperire puternică a fost legată de relația cu tatăl. Un dor tăcut, adânc, pentru îndrumarea și recunoașterea pe care poate nu le-am primit niciodată. Poate că nici ei, tații noștri, nu le-au avut. Dar dorul rămâne. Iar în absența acestei călăuze, învățăm să ne construim singuri o structură interioară.
Și mai e ceva: energia femininului din noi – acel spațiu de compasiune, de receptivitate, de blândețe – are o influență uriașă în viața noastră. Nu e vorba de opusul masculinității, ci de completarea ei. De echilibru.
Am învățat că avem în noi toate resursele de care avem nevoie. Chiar dacă nu le-am primit din exterior. Putem învăța să ne conectăm la energiile arhetipale universale -neînfricați, tandri și jucăuși – și să le armonizăm în viața noastră de zi cu zi. Nu pentru a ne crea o imagine, ci pentru a ne ancora în cine suntem cu adevărat.
Poate cel mai dureros, dar și eliberator adevăr, a fost că majoritatea dintre noi am fost crescuți să credem că „suntem bine”. Că nu avem voie să fim altfel. Că nu e „bărbătește” să ceri ajutor, să simți durere, să te pierzi. Așa am fost programați de familie, de societate, de religie. Iar când realitatea noastră interioară nu se potrivește cu această programare, alegem să evităm. Să ne mințim. Să fugim.
Dar în acest weekend, n-am mai fugit.
Ne-am oprit. Ne-am privit. Ne-am auzit.
Și, în tăcerea aceea sinceră, ne-am recunoscut.
Poate că aici începe adevărata transformare: acolo unde nu mai trebuie să fim „cum trebuie”, ci ne permitem să fim. Împreună. Frați. Bărbați. Oameni.
Sunt recunoscător că suntem tovarăși de drum.
Călătoria continuă.